Simfonia

Joseph Haydn (1732-1809)
Simfonia nr. 103 în Mi bemol major
I. Adagio. Allegro con spirito II. Andante III. Menuetto IV. Allegro con spirito

De două veacuri încoace, toată lumea muzicală s-a pus de acord că Haydn este un mare compozitor, acordându-i locul ce i se cuvine în istoria muzicii universale şi recunoscându-i aportul de mare însemnătate, ca reprezentant proeminent al şcolii clasice vieneze care a dat formă şi substanţă simfoniei, şi l-a consacrat ca pe unul din cei mai inspiraţi maeştri ai artei sunetelor, ca pe un artist stăpân deplin pe toate tainele compoziţiei.

Şi totuşi, muzica lui Haydn este foarte puţin cunoscută, se cântă rar şi apare în programele concertelor cu un număr limitat de piese: câteva simfonii din cele peste o sută, câteva cvartete din cele peste optzeci, nici a zecea parte din sonatele pentru pian… Ca şi cum marele Haydn a fost catalogat, etichetat şi pus în raft, destinat să rămână pentru posteritate un simplu obiect de muzeu.

Valoarea sa de creator stă în frumuseţea şi spontaneitatea inspiraţiei şi varietatea extraordinară a ideilor muzicale, în simplitatea sinceră şi directă a expresiei, în prospeţimea imaginilor poetice, în sentimentul de o naivitate duioasă şi înviorătoare a bucuriei de a trăi, în echilibrul sufletesc, în umorul viu şi optimismul robust ce se degajă din muzica sa, în spiritul cald şi luminos care ţâşneşte din întreaga sa fiinţă cu o forţă irezistibilă şi cuceritoare. Haydn cântă aşa cum se vorbeşte. Oamenii îl înţeleg cu uşurinţă şi sunt cuceriţi de farmecul limbajului său. Ceea ce le spune le aduce zâmbetul pe buze, îi face să simtă o adiere de voioşie şi le oferă viziunea unei lumi însorite, unde vitalitatea viguroasă domneşte mână în mână cu credinţa în bine şi în frumos şi cu siguranţa neclintită a supremaţiei lor viaţă.

Epoca în care Haydn a fost personajul muzical cel mai celebru se mândrea cu civilizaţia sa, cu logica, cu controlul strict al sentimentelor, cu politeţea sa. Era epoca de aur a aristocraţiei. Era la modă melodia, muzica omofonă, menită să distreze fără să solicite prea mult intelectul.

Violonistul şi impresarul londonez Johann Peter Salomon a făcut spre sfârşitul anului 1790 o călătorie la Viena ca să-l curteze pe cel mai vestit compozitor al Europei. Tot ce avea de făcut Haydn era să meargă în Anglia, să compună muzică pentru auditoriul englezesc şi să-şi facă câteva apariţii în public, pentru a se întoarce la Viena bogat. Aşa îl asigura Salomon pe Haydn şi avea dreptate. Haydn a sosit la Londra la 1 ianuarie 1791 şi a rămas acolo opt luni.

Haydn a fost adulat de societatea londoneză. „Sosirea mea a provocat o mare senzaţie în tot oraşul şi timp de trei zile toate ziarele au vorbit despre mine. A trebuit să iau masa de şase ori în oraş până acum şi, dacă aş dori, aş putea să fac lucrul acesta în fiecare zi; dar mai întâi trebuie să-mi văd de munca mea şi în al doilea rând de sănătate.”, scria el unui prieten de la Viena. Munca a constat dintr-un grup de şase simfonii care au reprezentat, împreună cu următoarele şase din cea de-a doua călătorie la Londra (1794-1795), ultimele sale 12 simfonii, toate cunoscute sub numele de Simfoniile londoneze (nr. 93-104). Ultima sa simfonie, nr. 104, finalizată în 1795, este culmea devoţiunii de o viaţă pentru forma simfonică ce-şi va atinge apogeul prin cele 12 Londoneze.

Haydn s-a simţit excelent în Anglia. Două din momentele cele mai importante au fost reprezentate de decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al universităţii din Oxford şi de aventura sa galantă cu doamna Rebecca Schröter.

În 1802, Haydn s-a retras din funcţiile sale oficiale. A trăit liniştit la Viena, fiind una dintre cele mai celebre persoane din Austria. A murit la 31 mai 1809. La înmormântare s-a cântat Requiem-ul de Mozart!

Deşi s-au scris şi până la el şi în timpul său lucrări simfonice de acest gen, Haydn este considerat „părintele simfoniei” – recunoscut ca atare şi de Mozart –, fiindcă în perioada sa de maturitate artistică a creat, a impus în faţa contemporanilor şi a statornicit pentru posteritate tipul ideal al unei categorii de muzică orchestrală amplu dimensionată, împărţită în patru capitole, diferite din punctul de vedere al elementelor de structură, al caracterelor, al modalităţii de construcţie, dar într-un admirabil echilibru, într-o unitate a conţinutului emoţional de idei şi sentimente, a imaginilor sugerate sonor, în care întregul se exprimă prin părţi, iar părţile alcătuiesc un întreg.

În multe simfonii clasice, prima mişcare, în formă de sonată, începe cu o introducere şi se termină cu o codă neprevăzută. Urmează o a doua mişcare lentă, lirică; apoi o a treia mişcare ca de dans (menuet) şi după aceea finalul în formă de rondo, rondo-sonată sau sonată. Haydn nu a inventat nimic din toate acestea, dar niciun compozitor din Europa n-a cizelat atât de mult acest principiu.

„Din moment ce Dumnezeu mi-a dat o inimă veselă, mă va ierta pentru că îl slujesc cu veselie”, scria cândva Haydn. Şi aceasta spune tot.

Citește și despre Contractul lui Haydn cu Esterházy…